All hail the King! Stephen King !

Stephen King – 21 septembrie 1947

Nu cred că pot identifica un moment clar și bine definit din trecut care m-a făcut să realizez că Stephen King ar putea deveni autorul meu preferat. Am descoperit lucrul ăsta treptat, de-a lungul vremii. Știu doar că în urmă cu mai bine de 20 de ani m-am trezit cu Christine în brațe. Aveam doar 11 ani când Gabi, vecin de palier în blocul unde locuiam și unul dintre cei mai buni prieteni, atunci și acum, mi-a împrumutat cartea. Mai citisem horror, sigur, îmi testasem limitele cu Nopțile bestiei a lui Chelsea Quinn Yarbro sau cu romanele lui Dean Koontz, alt mare scriitor al genului și rivalul lui King prin anii ’80. Dar nicio carte nu mi-a dat la vremea respectivă atâția fiori, nu cum a făcut-o Christine, un Plymouth Fury din 1958 roșu ca focul, posedat de o forță demonică.

Însă nu Christine e primul roman al autorului. Prima lui carte, publicată în 1974, se numește Carrie și subiectul ei este despre o adolescentă înzestrată cu puteri telekinetice, care a avut un mare succes atunci. În cartea (semi)autobiografică Despre scris, King ne povestește cum a aruncat manuscrisul la gunoi, nemulțumit de ceea ce scrisese. Numai că Tabitha, soția sa, l-a cules de acolo și l-a convins să-l termine. Iar restul e istorie. Deseori m-am întrebat cum ar fi fost prezentul și poate chiar viitorul, fără acel prim roman pe care i-l datorăm, în mare măsură, chiar și lui Tabitha King. Exact ca într-un alt apreciat roman de-al lui, 11.22.63, unde se încearcă schimbarea prezentului prin modificarea trecutului. Oare ar fi fost la fel de productiv? Ar fi scris același gen? Ar mai fi fost King Regele? În orice caz, influența și susținerea soției lui au contat foarte mult.

După Christine au urmat și celelalte, în valuri: The Shining, Carrie, Misery, Salem’s Lot (probabil prima carte cu vampiri citită), IT (care mi-a părut foarte înspăimântătoare la prima citire, însă nu suficient cât să-mi fie frică de clovni), The Stand (prima în top, dacă fac excepție de la seria Turnul Întunecat), Cimitirul animalelor (roman care l-ar fi speriat chiar și pe King), Culoarul morții (titlul original este The Green Mile, a avut și o excelentă ecranizare, cu Tom Hanks și Michael Clarke Duncan în rolurile principale) ș.a.m.d. Sunt foarte multe, opera lui e incredibil de vastă. Ca să împing fanaticismul și mai departe, pe unele dintre ele le-am citit de 7-8 ori.

Îl citesc și îl admir de aproape 30 de ani. Dar adevăratul declic, momentul în care admirația s-a transformat în obsesie a avut loc după ce-am citit Povestea lui Lisey și Talismanul cu urmarea acestuia, Casa Întunericului, cele două din urmă scrise în colaborare cu Peter Straub. A urmat apoi seria Turnul Întunecat cu aventurile pistolarului Roland și a ka-tet-ului său format din Eddie, Sussanah, Jake și Oy. Această serie, care a fost scrisă pe parcursul a 30 de ani, a pus lucrurile la locul lor și l-a definit pe King, fără tăgadă, ca fiind scriitorul meu preferat, acum și pentru totdeauna.

King a scris și sub pseudonimul Richard Bachman, acesta lucru fiind parțial și un experiment prin care voia să afle ce impact asupra publicului ar avea în acest fel. Nu prea a avut, romanele și nuvelele scrise sub acest nume au fost primite cu moderație. Abia după ce s-a aflat cine se ascundea în spatele pseudonimului vânzarile au crescut vertiginos. Nimic de mirare aici.

A fost prolific și din punctul de vedere al filmelor făcute după cărțile și povestirile sale. Mai ales acum, în ultimii ani, parcă toți producătorii se înghesuie să facă câte unul. Ceea ce nu e deloc un lucru rău. Sunt, desigur, și destule filme făcute prost. De obicei asta se întâmplă din cauza viziunii diferite a regizorilor, a bugetului mic sau a tehnologiei. În prezent, lucrurile stau invers, cele mai multe filme sunt destul de bune.

Jocul lui Gerald și remake-ul după IT mi-au plăcut mult. de asemenea, foarte reușit a fost The Long Walk, cel mai recent film făcut după o carte din perioada Bachman. În schimb, cel făcut după Pistolarul (primul volum din seria Turnul Întunecat) ori serialul făcut după Sub Dom au fost o dezamăgire.

Astăzi este ziua lui și mi-aș dori să fie nemuritor. Sigur, deja este prin tot ceea ce a scris. Dar eu aș vrea să fie nemuritor din punct de vedere al realului, fizic, pentru a ne încânta mai departe cu imaginația și poveștile sale. El o face în continuare cu aceeași pasiune, e neobosit, câteodată am impresia că e în stare să scrie mai repede decât putem noi citi.

All hail the King!

Constantin Beda